Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Batranete. Sfantul Pantelimon. Sfintii lui Dumnezeu - si alte articole

Iluzia dorinței de stăpânire


    

Părându-se nouă că merităm mult și, de obicei, mult mai mult decât avem deja, ni se strânge inima și râvnim... Acum, depinde fiecare spre ce își mută această râvnă. Ne amintim că Dumnezeu a lăsat să fie suișuri ale inimii, spre cele cerești. Suișuri fără oprire, sub aripa îngerului păzitor, pe trepte de har.

    
Ei, dar cum nu întotdeauna păzim această râvnă, se întâmplă să ne poticnim și, cel mai frecvent, să o luăm invers... în falsele suișuri ale dorinței de stăpânire și ale slavei deșarte. Alimentați de un necucernic gând, al lui „mie mi se cuvine", ne zbatem spre funcții, averi, diplome. Acum, să nu înțelegem că toți cei care sunt în posturi de conducere sau bogați sau cu multe studii au această râvnă inversată. Nu. Sunt unii cu care așa e voia lui Dumnezeu, așa le e chemarea, cu condiția să nu uite de Stăpânul Cerului, al pământului și al inimilor oamenilor, și nici de ajutorarea semenilor lor, fără vicleșug. Dar sunt alții care, privind la aceștia, și fără vreo chemare deosebită, vor și ei; ei văd doar frumusețea aparențelor, uitând că, de fapt, toți cei aflați la vârf sunt chemați spre slujire, spre responsabilități de asumat, spre conducere cu înțelepciune, în folosul obștii.

    
Atunci ne gândim atât la extraordinarul pasaj biblic al spălării picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât și la înțelepciunea populară, ilustrată, spre exemplu, prin învățăminte din povești, când ajungea împărat cel nebăgat în seamă, doar pentru că așa era voia Domnului, Care știe vrednicia adevărată a fiecăruia (și îl ascundeau în sac, ca să nu fie el ales, iar porumbelul care trebuia să desemneze viitorul împărat, ... zbura și se așeza pe sac...). Și ne mai gândim, cu strângere de inimă, atât la regele Saul cel invidios, cât și la sfârșitul lui Iuda, cel iubitor de avuție și putere lumească, sau la zecile de spâni din aceleași povești, care încearcă să se substituie lui Harap-Alb, fără să reușească decât a-și afla propria pierzare și ... întărirea și călirea în răbdare și necazuri, spre și mai multă slavă, a celui vrednic.
    
Să dea Domnul ca, întru fiecare dintre noi, să se facă voia Sa, și nu părerea noastră!
    
Și jucând, femeile strigau și ziceau: Saul a biruit mii, iar David zeci de mii! De aceea s-a mâniat Saul foarte tare, neplăcându-i cuvintele acestea și a zis: Lui David i s-au dat zeci de mii, iar mie numai mii; acum numai domnia îi mai lipsește. Și din ziua aceea, în tot timpul următor, s-a uitat la David bănuitor. Iar a doua zi s-a întâmplat de a căzut duhul cel rău de la Dumnezeu asupra lui Saul și acesta se îndrăcea în casa sa, iar David cânta cu mâna sa pe strune, ca și în alte zile; Saul avea în mână o lance. Și a aruncat Saul lancea, cugetând: voi pironi pe Saul de perete! Dar David s-a ferit de două ori de Saul. Și a început a se teme Saul de David, pentru că Domnul era cu el, iar de Saul se depărtase." (I Regi 18, 7 - 12)




Bătrâni, bătrâni..., la sat

  
Mai mult decât un simplu subiect de abordat, în răstimpuri, bătrânețea însingurată la țară e o cruce frecventă azi..., iar frecvența nu aduce alinare. Cazul zis fericit e acela în care soții bătrâni (între 75 - 95 ani, de obicei), trăiesc amândoi și se ajută cum pot, într-o gospodărie din care s-a pierit belșugul de pe vremea când erau ei în putere (când creșteau animale mari și multe, când urcau la munte după fân, după lemne... și când multe altele făceau).

  
Nepoții? Au nepoți, au și fii, au și strănepoți. Fiecare cu treburile lui, cu drumurile lui, răspândiți prin toată țara. Sigur, îi mai viziteaza pe bătrâni, așa, ca o ieșire de la oraș spre aer curat, după care pleacă fără să se uite înapoi, pentru a nu vedea tristeți îngrămădite în căsuță veche și în inimă mare.

 

  
Bătrânii oftează..., se bucură și de aceste vizite, apoi, ologiți de muncă, cu mișcări greoaie, reiau treburile zilnice, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate! Măcar să nu ne ia vederea, să mai putem citi un acatist, se gândesc ei. Rămâne ca pentru o perioadă să le zâmbească doar soarele, frunzele, floricelele crescute nu foarte îngrijit, într-o grădină ce-și reia ușor sălbăticia. Un cățel bătrân abia mai latră și el, și de obicei când nu trebuie, iar găinile parcă ouă și ele mai rar, aici, unde nu-i bai și nu-i nicio grabă.

  
Nici la biserică nu mai pot merge, decât din când în când, pe vreme bună, și cu greu, că e departe. Se străduiesc ca măcar unul să ajungă, să aducă în casă anafură, agheazmă, binecuvântări. Când nu mai pot și nu mai pot, îi cercetează preotul satului, să-i mângâie, să-i spovedească, să-i împărtășească.

  
Bătrânii nu plâng. Se bucură că au alinarea credinței. Li se mai face dor și, uneori, le e chiar prea greu să-și scoată apă din fântână. Apoi, trebuie să plătească muncitori, la coasă. Scăparea... o pensie minusculă a bătrânului, de veteran de război.

  
Și așa trec zilele, zile sihastre, în singurătățile și neputințele bătrâneții, cu încredere în Dumnezeu. 




În fiecare zi, in grija lui Dumnezeu

  
 In fiecare zi, calendarul crestin-ortodox ne pune inainte cativa si cateva din Sfintii Mucenici si Mucenite, Cuviosi si Cuvioase, ...si din toate categoriile Sfinteniei. Ca sa luam aminte. Ca sa ne hotaram sa-i urmam. Ca sa-i cinstim, sa le cerem ajutorul, mijlocirea la Dumnezeu. Pe unii nu-i cunoastem deloc, nu le stim viata, nevointa. Pe altii, ii stim prea bine, din icoane, din predici, din carti, din minunile cu care ne ajuta si azi.

  
In fiecare zi, mai multi Sfinti au trecut la Domnul, in acest fel sfintindu-se timpul nostru. Nu e zi fara ocrotire si fara indemn. Privim la scrisul mic din calendar si... parca incepem sa intelegem chemarea. Atunci, murmur mic de rugaciune, in timp ce ne facem treburile - mai cu spor - se ridica, spre Dumnezeu, stiind ca ne ajuta Sfintii.

  
Atatea murmure, rugi care se unesc... Ce va rodi aceasta unire? Un curcubeu? Un buchet de ganduri bune? O inmiresmare a planetei? Noi, ortodocsii, nu suntem utopici! Daca parem a visa cu ochii deschisi, este pentru ca simtim Non-singuratatea, prezenta Celui ce ne mantuieste, sub timpuri, coborat la intelegerea tuturor circumstantelor vietilor noastre.

  
Ne ridicam din pacate, cu frica, cutremur, dar si incredere, spre tara Soarelui neapus, pe care nu o vede nimeni, decat cel ce are ochii credintei, spalati prin lacrima pocaintei.


Doamne, Iti multumim pentru grija Ta iubitoare, atat de mare, pentru noi, exprimata in mii si mii de feluri, si pe care o surprindem atat de putin..., atat de rar..., atat de omenesc...

  
Iarta-ne, Doamne, daca nu intelegem sau nu auzim glasul Tau prin oamenii care au nevoie de noi, sau daca... nu putem raspunde intotdeauna, chiar daca ajung la noi franturi din acest glas...

  
Ajuta-ne, Doamne, ca „mainele" nostru sa fie mai bun decat „ieri-ul" si „azi-ul"..., iar noi speram ca asa va fi, cu mila harului Tau! Amin  

 



Mai aproape de Fericire, astăzi, în România!

    
„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.
      Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
      Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.
      Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura." (Matei 5, 3 - 6)

    
Condițiile în care trăim, cel puțin aici, în România, majoritatea dintre noi, ar trebui să ne facă fericiți... Dar nu, noi ne plângem, ne zbatem, nu suportăm și căutăm doar pâinile și peștii de mâncare, precum cei de odinioară, cărora le făcuse Mântuitorul minunea. Ba, mai rău decât aceia, care flămânziseră abia după ce ascultaseră cu nesaț, ore întregi, cuvântul Domnului.

    
Ei bine, condițiile vitrege de trai pot fi prefăcute de Dumnezeu într-un ajutor pentru a parcurge treptele Fericirilor evanghelice. Desigur, nu e corect ca țara noastră (ca și alte țări de pe glob) să fie adâncită în sărăcie, ignoranță, micime... pe toate planurile. Numai că, întotdeauna, Pronia Divină are această putere nespusă, de a transforma răul în bine, mai exact, aparența răului trecător, în bine sufletesc nepieritor. Atunci, de ce să ne zbatem, singuri închiși în imaginarul unui rău inexistent ființial, când putem să depunem la picioarele Domnului inimile noastre, precum înainte își aduceau părinții copiii bolnavi, să capete vindecare?

    
Astfel, sărăcia noastră duhovnicească să o recunoaștem și să ne smerim, ca să intrăm în prima Fericire, a săracilor cu duhul. Că acelora este Împărăția lui Dumnezeu! Deci, iată, recunoscându-ne sărăcia în cele cu adevărat bune, devenim co-părtași la Împărăția cea veșnică! Apoi, dacă ne vedem... bogăția în păcate, în greșeli mari, mici, în uitarea a celor ce nicicând nu trebuie uitate... ei bine, atunci de ce să nu plângem la Domnul? Așa intrăm în Fericirea a doua, a celor ce primesc mângâiere divină - nu oarecare - pentru că plâng... Tot astfel, cu celelalte șapte Fericiri... Și a știut Domnul că pe pământ vom avea de îndurat multe, începând cu propria îngustime de spirit, până la foamea și setea de dreptate, și apoi... prigoane, ocări, pentru numele de creștin.

    
Fraților, nu a vrut Domnul să ne poticnim în acestea, ci să ne bucurăm de ele, să pășim peste necazuri ca peste șerpi, aspidă și vasilisc, și, așa cum se cuvine fiilor lui Dumnezeu, să triumfăm în numele Lui! Ce e greu aici? Ce e cel mai greu? Acel prim pas, în care să pricepem că, înaintea lui Dumnezeu suntem atât de mici... și atât de iubiți!


     „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.

     Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

     Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

     Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.

     Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea.

     Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri." (Matei 5, 7 - 12) 

 

 


Între suspiciune și naivitate

  
Din păcate, astăzi suntem păcăliți des, în fel și chip, încât încrederea noastră firească în oameni e atacată în miezul ei - pentru că foarte mulți reușesc să ne convingă de ceva ce ulterior se dovedește fals. Atunci, cum să răzbatem? Cum să nu greșim? Nici naivi nu putem rămâne, într-un lanț nesfârșit al înșelărilor..., dar e oare bine să alunecăm în valea suspiciunii apriorice?

  
Se întâmplă ca, după ce ne-a „fraierit" cineva (în orice direcție a vieții cotidiene), să ne scoatem „țepii" și să fim mai precauți decât trebuie, cu alții. E cumva o reacție normală, dar care trebuie controlată. Altfel riscăm să greșim, și tocmai pe cel ce vine către noi cu intenție bună să-l înlăturăm și să-l întristăm gratuit. De aici rezultă o nouă cruce - cotidiană - pentru omul care se străduiește să-și păstreze bunele intenții. Acesta, pe mai oriunde se duce, întâlnește... cioburi deja sparte de alții, oameni deja înșelați, care îl privesc cu neîncredere... Până să dea explicații, e  repezit; înainte i se pun perspectivele cele mai sumbre ale... „înaintașilor", sub stindardul cărora e încadrat din start. Atunci, unul ca acesta fie se dezamăgește și se mâhnește (Doamne ferește și dă putere!), fie se smerește și se roagă în ascunsul gândului său coborât în inimă, ca lucrurile să capete îndreptare. Pe nedrept suspectat, dar la suflet - curat, în rugăciune adâncit, la liman a ieșit!

  
Și așa ne vine în minte acum un fragment din basmul „Prâslea cel voinic și merele de aur"... Când Prâslea a păzit la pom, ca să nu fie furate merele de aur ale împăratului, și-a pus țepușe în față și în spate, ca să se trezească, în caz de ațipire. Astfel, a fost singurul dintre frați care a reușit să păstreze merele. Prin analogie, între înțepătura suspiciunii și cea a propriei naivități, pe muchia trezviei (în răbdare, rugăciune, smerenie), păstrăm „merele de aur" ale harului, rămânem făclii care luminează în lume și-L rugăm pe Dumnezeu să ne țină până la sfârșit!

   
„Iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii". (Matei 10, 16)



Credinţa croitoresei inimoase

    
La ţară... Femei harnice, care robotesc atât prin casă, cât şi prin curte, şi la câmp. Nu mai sunt la prima tinereţe, ci deja la pensie. Dar, pentru treaba de la ţară, niciodată nu eşti pensionar. Cât te ţin puterile, faci. Banii sunt puţini, dar Dumnezeu binecuvintează munca şi... obţii roade - din grădină, din livadă, din vie, de pe ogor, de unde ai muncit.

    
Femeile cu pricina discută între ele, evident, în timp ce lucrează.

    
- Ce mi-ar trebui nişte bani acum, se plânge una dintre ele, că au fost cheltuieli suplimentare luna asta. Dar mai e până vine pensia...

    
- Nici eu nu am acum, ca să te împrumut, îi răspunde cealaltă.

    
Prima dintre femei, se roagă în tăcere. „Doamne, nu ştiu cum, dar fă să primesc nişte bani, nu mulţi, ci atât cât să-mi acopere nevoia! Te rog, Doamne, ascultă-mă pe mine, păcătoasa!" Aceasta este de meserie croitoreasă. Bineînţeles, croieşte şi coase, printre multe altele, care sunt de făcut într-o gospodărie. După câteva momente, la poartă o vecină strigă. (Nu e nevoie de sonerie, lumea se strigă la poartă, cu prietenie, fie pentru a saluta, fie pentru a cere ceva, sau pentru a înapoia ceva împrumutat...)

     - Am venit să vă rog să-mi croiţi şi mie un costum, pentru o nuntă, dacă aveţi timp, anunţă vecina.

     - Desigur, poftiţi înăuntru, să vă iau măsurile, să vedem ce model preferaţi..., o invită femeia. De obicei, ştie însă ea, că plata pentru ce lucrează vine la sfârşit, după ce persoana respectivă se declară mulţumită de haina cusută.

     - Aş dori să vă dau banii în avans, dacă tot îi am la mine, adaugă vecina. Am încredere că o să lucraţi cu gust.

    
Croitoreasa nu spune nimic, dar ştie că Dumnezeu i-a răspuns, foarte prompt, la rugăciune. De obicei nu i se întâmplă aşa, ba mai are multe rochii cusute în sat la care nici până azi nu a primit banii... Ochii i se umezesc şi îşi zice întru sine: „Doamne, Tu eşti mărinimos chiar şi cu păcătoşii! Slăvit să fie numele Tău!" Apoi îşi vede de treabă, cu îndoit spor, cu gândul la Cel Care îi veghează munca şi întreaga viaţă.

    
Cum se iveşte un bun prilej, croitoreasa aduce în discuţie minunile pe care le face Dumnezeu cu noi, aşa, ca să nu uite oamenii de El, să nu fie doar cu capul plecat de griji. Să mai vadă şi Cerul. Cerul acesta, încăput în inimile noastre, care uneori e prea aproape ca să-l vedem...

    
Să dea Dumnezeu ca să observăm cu smerenie ajutorul pe care ni-l acordă, întru împrejurările concrete ale vieţii!

    
Şi găsim acum prilej pentru a adresa o rugă scurtă Sfinţilor care au fost croitori, dintre care amintim pe Sfântul Nou Mucenic Duca croitorul din Mytilene (24 aprilie), pe Sfântul Nou Mucenic Gheorghe croitorul din Mytilene (14 februarie), pe Stareţul Lavrentie al Cernigovului (11 ianuarie), care era priceput la mai multe meserii, între care şi cea de croitor; ne rugăm lor şi tuturor Sfinţilor călugări şi călugăriţe care au avut ascultarea de croitor la mânăstirile lor, să mijlocească la Bunul Dumnezeu pentru noi!

 


La mai mare!
  
Slavă Domnului că există posibilitatea de a ne împărtăși de gândurile și simțămintele nobile ale altora, lăsate prin scrieri! Atât cât avem timp (cât ne străduim să avem timp), parcurgem texte mai vechi sau mai recente, căutându-le pe cele care ne înfioară și ne dau întrezăriri line ale Suprafirescului... Și ne întărim, ne re-venim la aspirațiile esențiale, la „matca" urcușului spre a fi asemenea Dumnezeului nostru, Multmilostiv, Îndelung - răbdător, Mântuitor...!


   Așa creștem. Așa sporim. Citind, căutând și în jurul nostru persoane de la care putem învăța cele bune (și nu doar din vorbele lor, ci mai ales văzându-le faptele, exemplul), străduindu-ne să fim oameni cu alții și pentru alții (în numele lui Dumnezeu), rugându-ne..., lucrând datoria noastră, îmbinându-le pe toate, cu măiestria experienței, câștigate treptat...

  
În plus, să nu ne mâhnim atunci când citim despre lucruri la înălțimea cărora noi nu am ajuns... încă (sau dacă vedem la alții asemenea lucruri). Aici e o altfel de concurență. Din contră, să ne bucurăm, dacă alții sunt înaintați în virtute, deoarece așa ne pot da și nouă o mână de ajutor!

   Înmulțească-ni-se Sfinții și cei ce aspiră la Sfințenie!

   Înmulțească-ni-se harul și cererea de har!

   Înnoiască-ni-se tablele inimii, ca Dumnezeu să poată scrie pe ele despre iubirea Lui nesecată!

   Înnoiască-ni-se gândul, îmbunătățit, curat, clarificat în alegerea Adevărului!

   Îndulcească-ni-se privirea spre ceilalți, pe care să-i vedem în frumusețea lor, și nu doar în slăbiciunile lor!

   Îndulcească-ni-se fără lingușire vorba, pentru a fi nectar picurat spre cei ce au trebuință de comunicare cu noi!

   Îndesească-ni-se rugăciunea, așa încât toate cele pe care le facem peste zi să fie izvorâte din rugă și prilej pentru o nouă rugă! Amin.



La Sfântul Doctor fără de Arginţi Pantelimon
 
Unul dintre Sfinții iubiți și cunoscuți ai țării, Sfântul Pantelimon, cu Sfinte Moaște în multe biserici și mânăstiri de la noi, este sărbătorit pe 27 iulie, ca Mucenic și Doctor fără de Arginți. Un Sfânt martirizat de tânăr, neînfricat și făcător de minuni, gata să sară în ajutor oricând!
 
Rugându-ne cu bucurie și nădejde acestui Sfânt, trăitor în secolele III - IV d. Hr., ale cărui moaște nu au fost lăsate de Dumnezeu să ardă în foc, ne ducem cu gândul, de asemenea, la locul unde se păstrează până astăzi capul său sfințit, și anume la mânăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, loc renumit odinioară, pentru mulțimea viețuitorilor, împuținați astăzi... (ceea ce nu știrbește cu nimic renumele mânăstirii, mai ales ca la Dumnezeu nu contează numărul, ci adâncimea trăirii duhovnicești)

  
Acolo, la mânăstirea din Muntele Maicii Domnului, se află și alte odoare sfinte, între care noi amintim, dornici să evidențiem minuni ale Proniei, capul Cuviosului Siluan Athonitul (trecut la cele veșnice la 24 septembrie 1938, după 46 ani de nevoință în această mânăstire).

  
Iată cum, în mod tainic, se întâlnesc: un Mucenic înflăcărat de dragostea lui Hristos, care vindecă oamenii, fiind el însuși vas ales al milei lui Dumnezeu, ce curge spre neputincioși, și un Cuvios, altfel înflăcărat de aceeași dragoste, care se roagă cu lacrimi pentru întreaga lume, dorindu-i să cunoască mângâierea harului! Întâmplare? Nicidecum. La Dumnezeu, cele ce par diferite, se unesc, conlucrează și arată puterea Lui fără hotar.

  
De aceea, vom prezenta la sărbătoarea Sfântului Pantelimon câteva din cuvintele scrise, cu smerenie adâncă, de Cuviosul Siluan:

   În starea plânsului profund pentru păcatele noastre, într-un chip minunat, înlăuntrul nostru se primește lucrarea lui Dumnezeu, care ca un Tată ne îmbrățișează strâns în Iubirea Lui. Acest Duh subțire nu-L putem simți datorită propriilor eforturi. Când El pleacă de la noi, din nou ne afundăm în întunericul morții; noi îl căutam, dar El, care toate le umple, pare să se fi retras în depărtari neajunse. La începutul pocăinței precumpănește amărăciunea dar, îndată după aceasta, vedem că în noi pătrunde energia unei vieți noi, care produce în noi o minunată schimbare a minții. Însăși mișcarea de pocăință se înfățișează ca o descoperire a Dumnezeului iubirii. În fața duhului nostru se conturează tot mai lămurit chipul preafrumos și de nedescris al Omului cel dintâi zidit. Contemplând această frumusețe, începem să ne dăm seama ce teribilă desfigurare a suferit în noi ideea primordială a Creatorului. Lumina care de la Tatăl purcede ne dă "cunoștința slavei lui Dumnezeu pe fața lui Iisus Hristos" (II Cor. 4, 6). („Între iadul deznădejdii și raiul smereniei")

  
În duh de pocăință, văzându-ne păcatele și neputințele, ne rugăm acum Sfântului Pantelimon, ca să ne ajute și pe noi, nevrednicii și pătimașii, pentru a ajunge la acest Chip al Omului cel dintâi zidit, re-creat în Hristos. Dar nu putem cu propriile cuvinte să ne rugăm, pentru că nu știm cum să cerem... De aceea, căutăm rugăciune potrivită... și o aflăm:


Rugăciunea Preasfinţitului Eremei (schimnicul)
către Sfântul Mare Mucenic Pantelimon

 

  O, Mare Mucenice Mucenice şi Tămăduitorule Pantelimon! Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi şi nu lăsa să rămână în noi bolile trupeşti şi sufleteşti de care suferim. Vindecă bolile pricinuite de patimile şi păcatele noastre.

   Bolnavi suntem noi de lene, de slăbiciune trupească şi sufletească - tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

   Bolnavi suntem noi de dorinţe şi împătimire de lucrurile trecătoare pământeşti - tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

   Bolnavi suntem, o Sfinte Pantelimon ...

   Bolnavi suntem noi de uitare pentru lucrarea mântuirii, pentru păcatele, neputinţele şi pentru datoriile noastre - tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

   Bolnavi suntem noi de ţinerea în mintea noastră a răului, de mânie, de ură, de tulburare - tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

   O, Tămăduitorule al Sfântului Athos şi al întregii lumi! Bolnavi suntem noi de invidie, mândrie, îngâmfare, preamărire, de rând cu nemernicia şi netrebnicia noastră - tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

   Bolnavi suntem noi de multele şi feluritele căderi în poftele trupului: în desfrânare, în mâncarea cea fără de saţ, în nereţinere, în desfătare - tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

   Bolnavi suntem noi de prea mult somn, de prea multă vorbire, de vorbire deşartă şi de cea săvârşită cu judecată - tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

   O, Sfinte Pantelimon! Ne dor ochi noştri de privirile păcătoase...   Ne dor urechile noastre de auzul cuvintelor deşarte, a cuvintelor rele, defăimătoare. Ne dor mâinile noastre neîntinse spre săvârşirea rugăciunii şi spre fapta cea de milostenie - tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

   Ne dor picioarele noastre nepornite grabnic spre Biserica Domnului, dar care uşor se îndreaptă spre căi rătăcite şi spre locuinţele acestei lumi - tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

   Dar cel mai mult ne dor limba şi buzele noastre de rostirea cuvintelor zadarnice, deșarte, urâte, de nerostirea cuvintelor de rugăciune, de laudă sau de rostirea acestora cu nepăsare, cu neluare aminte şi fără de pricepere - tămăduieşte-ne, o, Milostive!

   Tot trupul nostru este bolnav: Bolnavă este mintea noastră şi lipsită de înţelegere, înţelepciune şi de cugetare. Bolnavă este voinţa noastră, care se întoarce de la lucrurile sfinte şi se îndreaptă spre lucruri păcătoase, dăunătoare nouă şi neplăcute lui Dumnezeu. Bolnavă este închipuirea noastră, care nu doreşte şi nu este în măsură să conştientizeze atât moartea şi suferinţa veşnică a păcătoşilor, cât şi Fericirile Împărăţiei Cereşti, mânia Domnului, patimile lui Hristos pe cruce, răstignirea Lui. O, Sfinte Pantelimon, tămăduieşte-ne.

   Ne doare totul în noi. În neputinţă este sufletul nostru cu toate puterile şi priceperile lui. În neputinţă este trupul nostru cu toate mădularele lui.

   Tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon, Tămăduitorul cel fără de arginţi, Doctorul cel mult iubitor şi sluga Presfintei Născătoare de Dumnezeu. Nu ne lăsa pe noi în urgia bolilor şi neputinţelor, ci tămăduieşte-ne cu puterea harului şi vom lăuda Preasfânta Treime: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu care te trimite spre slujire bolnavilor şi vom mulţumi harului tău purtător de vindecări în veci. Amin.

 

 

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Repost0
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :

Commenter cet article