Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XVII

 pt-roman.jpgCapitolul  XVII


 

 

Matei se înscrisese la olimpiada de informatică. Trecuse de faza pe liceu, urma cea pe municipiu. O vreme se preocupă în special de asta. În general, învăţa cât mai mult, ca să obţină bursa de studiu. Singurul lucru pentru care nu mai avea timp, aproape deloc, şi nici multă tragere de inimă, era cititul. La literatură, la psihologie, la istorie, la... Peste tot i se indicau anumite cărţi... El o ruga pe Silvia, la întâlnirile de vineri, sâmbătă şi duminică, să-i povestească ce citea ea.

- Ce nu îţi place de fapt, Matei? Să citeşti din carte? Ai impresia că e ceva desuet? Citeşte atunci de pe calculator. Îţi aduc eu CD-uri cu câte cărţi vrei, organizate pentru a fi citite din ele, eventual, numai părţile reprezentative. Crezi că aşa îţi va fi mai uşor? îi spuse într-o sâmbătă Silvia.

Se înainta în noiembrie. Vremea era din ce în ce mai friguroasă. Ei se mai plimbau, totuşi, prin parcuri, câte puţin, învingând gerul şi frunzele căzute. De cele mai multe ori însă, Silvia venea la Matei acasă şi stăteau în dormitorul lui. Fie discutau, fie învăţau, fie se uitau la vreun film sau ascultau muzică... Răriseră prezenţa la clubul cu poante. Amândoi. Le ziseseră celorlalţi ca să se întâlnească şi fără ei. Nu voiau să fie doar ei doi, fără prieteni, dar aşa se întâmplau lucrurile, pur şi simplu. Din când în când mai ieşeau la o pizza sau la ... orice altceva, cu Sorina şi Marcel. Foarte rar cu tot grupul.

Matei mai citise din poeziile Silviei. Era talentată. Îi plăceau. „Poate că sunt doar revărsări de adolescentă", îi zisese el. „Dar îmi plac. Îmi arată o nouă Silvie, în spatele acestor ochi căprui şi a părului dat pe spate... O Silvie care freamătă de viaţă, de ... minuni!" Silvia se bucurase. „Am una special pentru tine, dar ţi-o voi da de Crăciun, sub brad", îi dezvăluise ea.


Erau în Postul Crăciunului. La Matei acasă se ţinea acest post, cu excepţia lui Onu şi ... a tânărului. Domnul Virgil se spovedise. A doua zi urma să se împărtăşească. La fel şi doamna Maria. Lui Matei nu-i zicea nimeni nimic, pe tema asta. Şi Silvia se spovedise şi urma să se împărtăşească, la aceeaşi biserică, ca şi părinţii lui Matei. Dar Jderul nu ştia nimic. Multe îi scăpau lui Matei. Nu-şi putea controla nici măcar gândurile, care o mai luau razna, spre zone interzise, darămite vieţile altora... Încă îl mai urmărea imaginea Corei, în vis. Îi apărea când ea, când Alexandra... Amândouă ispititoare, îmbrăcate provocator... Se trezea buimăcit şi nemulţumit. Îşi lua atunci ocarina mică, dar de la bunicii din partea mamei, şi cânta ceva, ştiut sau inventat pe loc, spre alinare. Cânta încet, ca să nu fie auzit de nimeni.

Duminică, a doua zi, Silvia trecu pe la el, după prânz. Îi adusese o pereche de ochelari cu lentilă specială, pentru calculator, câteva CD-uri cu cărţi de literatură şi de filozofie şi o proză scurtă, dedicată lui. Matei se simţea copleşit. Silvia îl iubea prea mult. Era atentă la orice dorinţă a lui. De multe ori îi ghicea dorinţe care dormitau în el, pe care el însuşi nu le conştientizase. Parcă îl citea.

- Ce ochi ai tu, Silvia! Ce multe vezi tu! o tachină Matei, bucuros. Mulţumesc pentru cadouri. Hai la mine, în cameră. După ce o să-ţi citesc scrierea, am şi eu o surpriză pentru tine. Ca să nu fiu mai prejos.

„Tânăra fu învăluită într-o tristeţe inexplicabilă. Inima i se sugrumase de o durere fără nume. Stătea adâncită în sine şi, în loc să se găsească, să se vadă, nu întrezărea decât o ceaţă, o risipă, bucăţi de sine care nu se potriveau. Suferea de boala neputinţei de a se regăsi, întreagă. Bucăţile sufletului i se legănau în zig-zag-uri noroioase, pe traiectorii greşite. Disperată, tânăra îşi luă alăuta fermecată şi începu să-şi cânte. Melodia molcomă îi trasa linii argintate în suflet, iar bucăţile risipite se ordonau, se uneau, se linişteau.

Sufletul se închega. Dar tot nu se putea zări pe sine însăşi. Alăuta nu putea goni ceaţa. Nu era leacul complet. Cine, cine oare poate să o ajute? Un alt suflet? Creatorul sufletelor? Ea însăşi? Rezolvarea nu îi va veni din afară. Trebuie să o găsească singură. Să scobească ceaţa cu propria rugăciune. Doar aşa, doar atunci...".

Matei citi înfrigurat textul Silviei.

- Ai scris despre mine, nu? Ai ştiut de ocarină! Mă sperii, Silvia! Eşti cumva vrăjitoare? Cum ai putut să pătrunzi atât de mult în mintea mea, încât să ştii mai bine decât mine ce mi se întâmplă? se înfurie brusc Matei. E absurd! E imposibil! Ca şi cum aş fi eu în faţa ta, dezbrăcat. Sau, mai rău, ca şi cum mi-ai putea citi gândurile. Nu-mi place asta. Mă simt... slab, încheie el.

- Ce spui? N-am scris despre tine, ci despre mine. Chestia cu alăuta am inventat-o şi, de fapt, nu-mi aparţine în totalitate. Nu ştii de Orfeu, care îmblânzea animalele sălbatice şi sufletele rele, când cânta? Sau n-ai auzit de regele David, care cânta din psaltire, liniştindu-l pe întunecatul Saul? Ce e cu ocarina? Nu mi-ai spus niciodată de ea. Eu ştiu doar că e un instrument de cântat. Ai şi tu? încercă să se explice Silvia.

- Da. Asta ar fi trebuit să fie surpriza mea pentru tine. Să-ţi cânt la ocarină. Dar nu mai are rost. Nu te cred. Ceea ce ai scris mi se potriveşte prea mult. Seamănă, chiar, cu unul din mesajele Prietenului, numai că e mai lung. Ce faci, Silvia? Urmezi vreun curs de psihologie şi te joci cu mintea mea? Opreşte-te! Jocul ăsta mă chinuieşte, o respinse Matei.

- Nu..., cum să-ţi fac aşa ceva? Când şi unde să urmez eu cursuri de psihologie? Nu ştii că am ore de pian şi de engleză? Ce tot spui? Este efectiv vorba despre mine aici. Dar te las. Să-ţi limpezeşti gândurile, se ridică Silvia, să plece.

- Da! E vina mea... Ţi-am spus prea multe despre mine, iar tu acum mă manipulezi. Eşti mai inteligentă decât bănuiam. Bravo! O întreci şi pe Cora..., continuă Matei, iritat.

- Plec, ca să nu mai aud şi alte asemenea prostii. Dacă tu asta crezi despre mine, nici nu mai are rost să fim împreună, zise Silvia, ieşind.

Matei nu o opri. Silvia o salută, încurcată, pe doamna Maria, care venea să le aducă o prăjitură de post.

- Am făcut-o de ieri, pentru voi. E salam de biscuiţi cu nuci. Nu stai să o guşti? insistă aceasta.

- Îmi pare rău, trebuie să plec. Am mult de învăţat. Mulţumesc de ospitalitate. La revedere, bâigui Silvia.

- Dar Matei nu te conduce? S-a întâmplat ceva? se tulbură doamna Maria. Nu te ascunde de mine, Silviuţa. Ştii că ţin la tine ca la fata mea.

- Cred că s-a supărat pe mine. Eu n-am vrut să-l necăjesc. I-am citit câteva rânduri scrise de mine şi el s-a înfuriat. N-are rost să-l întrebaţi. Poate o să-i treacă, mai zise Silvia, ieşind. La revedere, doamna Maria!

Mama lui Matei rămase pe holul apartamentului, cu prăjitura în mână, debusolată. Nu intră în camera lui Matei, ci în cea a lui Onu, unde acesta se juca, construind blocuri, cu domnul Virgil.

- Aaa, uite Onu, prăjituri! Lasă joaca, hai să le gustăm, îi zise tatăl, vesel. Ce-i, Maria? De ce eşti posomorâtă? E o zi aşa de frumoasă pentru noi; de ce te-ai întunecat?

- Ei, o să-ţi spun eu, mai târziu. Femeia îi făcu semn că nu trebuie să ştie Onu. Dar nu te nelinişti. Nu cred că e ceva grav. Toane de adolescent.

- Mami, eşti cea mai bună bucătăreasă! o lăudă Onu. Le-ai dus şi lui Matei, şi Silviei?

- Nuu, Silvia a plecat, are de... învăţat. Iar Matei citeşte ceva. Nu-l întrerupe, îi zise mama lui Onu cel isteţ.

Matei fierbea în sucul gândurilor lui înveninate. Nici el nu-şi dădea seama prea bine de ce s-a supărat atât de tare pe Silvia. Cel mai probabil ea îi spusese adevărul. Fusese doar o coincidenţă. El reciti rândurile ei. „Să scobească ceaţa cu propria rugăciune". Aşa scrisese Silvia. „Ea, oare, aşa face? De aceea pare atât de înţeleaptă? I se potriveşte mai mult porecla Sfinxul, acum, decât Ghiocelul. Şi ar vrea ca şi eu să fac la fel? Prietene, tu ce ai de spus? Nu mi-ai mai trimis nici un mesaj, de la o vreme. Şi tu vrei să-mi dau răspunsurile singur, să le caut singur. Dar care sunt întrebările? De ce mă frământ eu, de fapt?" se zbuciumă Matei.

În acel moment, un dram de fericire îi izbucni în suflet. „Asta e. Trebuie să aflu mai întâi care sunt întrebările. Ce anume vreau. Ce îmi lipseşte. Am familie, am prietenă - sau, mă rog, aveam - , am strictul necesar... Sunt sociabil, inteligent, bine făcut, simpatic... Oare îmi lipsesc banii mai mulţi? Nu cred... Doar am avut şi mai mulţi bani, şi tot mă simţeam aşa... gol. Sau să aibă dreptate tata şi Silvia - îmi lipseşte rugăciunea, adică Dumnezeu? Dar e ciudat, prietenii mei nu sunt credincioşi înrăiţi şi totuşi se simt foarte bine. Nu par a avea probleme de conştiinţă...".

Se trezi apelat de Cora.

- Alo, Jderule? Ce mai faci? Îndrăgostit peste urechi? Nu mai ai ochi de nimeni, în afara Silviei? Nu ieşiţi cu noi, în seara asta? Mergem la un spectacol, la Sala Polivalentă. Avem două bilete în plus. Nu ţine până târziu. Ei, ce zici? Frumoasa scriitoare e lângă tine? susură Cora.

- Alo, nu, nu e nimeni lângă mine. Nu am chef de spectacol. Dar tu cu cine voiai să mergi, în afară de noi? fu interesat brusc Matei.

- Cu prietenul meu, cu Adelin. Îl ştii, fotograful echipei - din care voi v-aţi retras. Pustnicilor! Stai numai puţin, că mă sună cineva pe celălalt mobil. O clipă!

După circa un minut, Cora îi spuse lui Matei:

- Ştii ceva, nu se poate să fiu total dezamăgită  în seara asta. Adelin mi-a spus că nu mai poate veni. Haideţi măcar voi, sau măcar tu... Nu e o crimă să mergi la un spectacol! O sirenă nu-ţi poate face nimic, râse Cora.

- ...Bine. Şi aşa n-am acum stare, ca să învăţ sau să fac altceva. Unde ne întâlnim, la ce oră? cedă Matei, alungându-şi întrebările din cap.


La ora 19 fără un sfert, Matei se întâlni cu Cora, în faţa Sălii Polivalente. Aceasta purta o bască albă peste cârlionţii arămii (se vopsise cu un şampon de păr) şi un pardesiu alb-gri, lung, cambrat. Avea cizmuliţe albe. Era frumoasă foc, cu obrajii înroşiţi de ger şi cu ochii migdalaţi îndelung, în faţa oglinzii. Lui Matei îi venea să o strângă în braţe. Nu-i trecuse ciuda pe Silvia. Nu le spusese nimic părinţilor, când plecase.

- Ooo, greu mai ajunge cineva la tine, începu Cora, în timp ce se pregătea să intre. Îţi stă bine cu geaca asta şi cu blugii. Eşti foarte şic, Matei! îi şopti sirena.

- Şi tu... eşti tulburătoare. Însă nu-i cazul să ne facem atâtea complimente, dacă se presupune că fiecare dintre noi are alt prieten... Nu? îi răspunse acesta, în doi peri. Să scoţi biletele.

- Nicio grijă. Dar ce înseamnă asta „se presupune"? Vrei să spui că nu mai eşti cu Silvia? Nu pot să cred! se hazardă Cora.

- Ei, ne-am certat puţin. O să-mi treacă. Fleacuri. Oricum, tu eşti cu Adelin. Nu crezi că o să se supere când va afla că ai mers cu mine? o cercetă el.

- Ba bine că nu. Adelin nu e îndrăgostit de mine, ci de Silvia. Nu ştiai? Ieşim împreună aşa, ca să ne ţinem companie reciproc... Nu e ceva serios.

După spectacol, Matei se oferi să o conducă pe Cora acasă. Stătea destul de departe de el, în cartierul Militari. Încercase să se concentreze la spectacol, la divertisment, la muzică, dar privirea îi aluneca mereu spre Cora. Cel puţin privirea aceasta, exterioară. Căci cea a sufletului, tânjea după Silvia. Sub palton, Cora purta un sarafan scurt de blugi, cu maletă albă. Cizmuliţele ei albe erau lungi, peste genunchi. Destul ca să-i atragă atenţia lui Matei. Dar nu numai pe a lui. În sală erau prezenţi, la câteva rânduri mai sus, în lateral, Victor şi Diana.

- Vezi şi tu ce văd eu? îl înghionti Diana pe foto-man.

- Să le fac o poză? Ce zici? „Probă de divorţ"! replică Victor, uitându-se spre Matei şi Cora. El scoase, tacticos, aparatul foto digital. Iese şi fără blitz. Am o setare specială. Dar nu vom fi... criminali? zâmbi el, pus pe şotii.

- Păi, ce, Silvia nu merită să ştie? Pariez că ea habar n-are de escapadă. Cred că ea îi scrie poezii acasă, craiului nostru, iar el se dă la sirene. Pozează-i! insistă Barbie girl. Nu vezi că o soarbe din ochi? Ai grijă, să nu te zărească, cumva. Nu vreau să ne certăm cu ei... Aşa. Aşa. Ajunge. O să mă ocup să ajungă la Silvia. Dar Matei nu va şti cine l-a turnat... Crezi că e incorect? chicoti ea, supărată, de fapt, pe Matei. Începuse să o îndrăgească pe Silvia. Şi Cora îi era simpatică, chiar foarte, dar îi părea cam fără scrupule, în anumite privinţe.

Matei nu bănuia că fusese „filat". De altfel, la starea sufletească pe care o avea, nici nu i-ar fi păsat. El luă metroul, împreună cu Cora, spre Armata Poporului. Matei încerca să se concentreze asupra a orice altceva decât persoana Corei.

- Nu te mai preface, Matei. E clar că mă placi. Ai scrupule? Te gândeşti la Silvia? Ştii bine că eu nu mă gândesc la Adelin, îl încurajă ea în staţie.

- E complicat, lasă-mă..., o bară el, indecis.

O conduse până la blocul ei. Dar, la despărţire, nu putu evita sărutul fetei. O îmbrăţişă cu patimă.

- Ne mai vedem? Aştept telefonul tău, se desprinse Cora, fugind.

 

   


 

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     
  
Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Retour à l'accueil

Partager cet article

Repost0
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :

Commenter cet article