Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XIV

pt romanCapitolul  XIV

 

 

 


A doua zi, casa lui Matei era în forfotă. Se făcea curăţenie, pentru sfeştanie. Se înlocuiau două tablouri desuete cu două icoane sfinţite, luate de la biserică. Icoane ieftine, din hârtie înrămată. Dar preţioase pentru Virgil şi Maria. Maria fusese deosebit de bucuroasă de discursul de ieri. Îşi recunoştea bărbatul, puternic, neînvins. Era şi ea, acum, plină de speranţă. În sufragerie, la icoană, ea atârnă şi o candelă. Matei băgă aspiratorul. Tatăl îngrijea cu mâna stângă ghivecele de flori de pe balcon, mândria lor. Muşcate, petunii şi violete de Parma. Le mângâia cu ambele mâini şi le rupea uscăturile. Le uda şi le vorbea cu sufletul; le spunea şi lor durerea lui.

Silvia trebuia să vină după-amiază. Iar preotul, a doua zi, vineri.

- Unde te duci? o întrebă pe Silvia mama ei, notăriţa, doamna Emilia. Ea tocmai venise de la birou. Fuma, gândindu-se că are oră la coafor şi la masaj. Ia să-mi acorzi un minuţel din timpul dumitale preţios. E adevărat că umbli cu băiatul ăla, cu tatăl faianţar şi...?

- Mamă, de ce te amesteci în treburile mele? îndrăzni Silvia. Nu mai sunt o copiliţă. Matei e un băiat deosebit. Pe tatăl lui nu îl cunosc, încă. Ce are a face dacă a fost sau e faianţar?

- Dragă, eu n-am nimic împotriva prietenilor tăi. Am încredere că ştii să-i alegi. Nu-mi prea place să ieşi cu un ... sărăntoc, dar e treaba ta. În schimb, vreau să te văd pusă la punct cu ţinuta, cu părul; să nu neglijezi pianul, şcoala... Asta vreau, deocamdată. În ultima vreme mi-ai părut cu capul în nori. Nu mă dezamăgi, Silvia! Am planuri mari cu tine şi cu sora ta!

- Ce planuri, mamă? Ştii că vreau să mă fac judecător. N-am neglijat nimic. Nu-s deloc cu capul în nori, cum crezi, doar... Te rog, tratează-mă cum trebuie, nu mă jigni, nici pe mine, nici pe prietenul meu. Se poate? zise Silvia, trântind uşa la ieşire.

- Ce-o fi şi cu fata asta? îşi spuse doamna Emilia. A început perioada aceea grea, a îndrăgostirilor... O să mă consult cu dom’ doctor, să văd ce-i de făcut...

Silvia, la prima ei izbucnire cu aplomb în faţa mamei, se simţea demnă, dar şi puţin vinovată. Cel mai mult o duruse faptul că mama ei îl numise pe Matei „sărăntoc”, dar şi grija excesivă a mamei pentru aparenţe. Sentimentul de vinovăţie îi venea din faptul că trântise uşa la plecare. Ca să arate că nu e numai fetiţa timidă care spune „Da, mamă”. Avea multe de scris în jurnal.


Matei o aştepta la colţul străzii. Atât de frumos era Matei! Silvia uită imediat discuţia neplăcută. „Când o să-l cunoască mama pe Matei, o să mă înţeleagă şi n-o să-mi mai spună nimic”, se gândi ea, zâmbindu-i iubitului. Acesta o sărută pe obraz şi îi oferi braţul.

- Tata te aşteaptă! E foarte curios. Ce ai în gentuţă? o descusu el.

- O sticlă de lichior. Nu puteam veni cu mâna goală. E ceva simbolic. Să trecem pe la cofetărie, să iau şi nişte prăjituri, pentru Onu. Care îi plac? replică ea.

- Stai liniştită, mama a făcut deja specialitatea casei: negresă cu alune şi bezea. Un deliciu. E nemaipomenită, mama. Are întotdeauna timp de toate. Ştii, am întors de dimineaţă casa cu susu-n jos, căci mâine ni se face sfeştanie. Ştii de înseamnă, nu?

- Ştiu, normal, deşi ai mei nu obişnuiesc să facă. A cui a fost ideea? A mamei tale? se bucură ea.

- Nu, a tatălui meu. S-a schimbat, de la accident. Cred că e mai credincios.

- De necrezut. De-abia aştept să-l cunosc, spuse ea încet, strângându-l pe Matei de braţ.


Renunţând la alte cumpărături, Silvia intră în apartamentul lui Matei. Îşi dădu seama de micile schimbări. Fu invitată în sufragerie, unde remarcă icoana şi candela aprinsă. Unele corpuri de mobilă fuseseră mutate... Era foarte primitoare casa lui Matei. A ei era mai frumoasă, mai pretenţioasă, mai stilată, dar mai rece.

- În sfârşit, ne intră şi fete frumoase în casă, nu numai băieţi! spuse tatăl lui Matei, văzând-o pe Silvia. Încântat, donşoară! Am vrut să vă cunosc..., nu vă speriaţi, nu vă reţin prea mult, ştiu că voi, tinerii, n-aveţi astâmpăr. De-alde noi vă plictisesc cu întrebări de adult...

- Bună ziua. Vin oricând cu plăcere la Matei acasă, răspunse Silvia, roşind. E o atmosferă foarte plăcută. La mine e... altfel. Părinţii mei sunt mai sobri. Şi fumează, chiar dacă mie nu-mi place. Nu că vreau să-i critic... Mă miră puţin apariţia candelei aprinse, aici...

- Punct ochit. Vrem să facem şi noi nişte schimbări. Sperăm, în bine. O să te surprindă şi altele, în timp. Şi-acum, întrebările: înveţi în aceeaşi clasă cu Matei? În acelaşi liceu? Faci parte din clubul lor de poante? Ce pasiuni ai? o atacă glumeţ domnul Virgil.

- La acelaşi liceu, dar nu în aceeaşi clasă. Da, fac parte, de curând. A fost ideea Sorinei, prietena mea şi a lui Marcel. Îmi place să cânt, să scriu, să programez. Iau lecţii de pian. Vreau să ajung judecătoare. E bine? îl întrebă ea.

- Gata, tată, cu interogatoriul. Mai bine povesteşte-ne ceva din Spania, sau ce vrei tu, numai să fie interesant! interveni Matei. Mama lui adusese o gustare, suc şi prăjituri. Onu îi scosese Silviei sticla de lichior din gentuţă.

- Onu, nu-i frumos! se repezi doamna Maria.

- Oricum, era pentru dumneavoastră! se grăbi Silvia. Numai să n-o spargă. Am uitat să v-o dau...

- Mulţumim. Onu, dă-o la mine, îl certă mama.

- Dacă vreţi, o să vă povestesc una din întâmplările prin care am trecut în Spania, înainte de accident. Patronul nostru, la care eram angajat, avea multe proiecte de lucrat. Şi cu gresie, şi cu faianţă, dar şi cu altele. La un moment dat, m-a trimis să renovez pridvorul unei biserici catolice. De obicei, acestea nu au pridvor. Aceasta avea, iar zidul lui era crăpat.

Într-o singură zi l-am renovat. A doua zi trebuia văruit. Lucram cu un coleg sârb. Ne făceam munca fără să ţinem cont că e o biserică. Deşi era deschisă, nu am intrat în ea, să ne închinăm sau să aprindem o lumânare. Nu ne-am gândit. Nici nu ştiam ce zi e... Acolo timpul nu curgea ca aici, la noi acasă. Nu mai ştiam dacă e sărbătoare sau nu, doar dacă e week-end. Deci am finisat pridvorul, mulţumiţi de rezultat. Când ne-am dus a doua zi cu varul, zidul era la fel de crăpat ca şi cu o zi înainte. Parcă nici nu trecusem noi pe acolo. Sau, dacă vreţi, ca şi cum lucrasem cu ciment invizibil. „Se întâmplă ceva, aici”, mi-am spus. Colegul meu era şocat.

I-am explicat că la noi circulă o legendă cu un meşter, Manole, ce lucra în zadar. M-am gândit ce putea fi. Dar nu găseam nici un motiv. Am zidit din nou. A doua zi, la fel. Zidul crăpat. „Măi, să fie. E ca-n legendă. O să se supere patronul”, mi-am spus. Trebuie găsită o soluţie. Dacă tot e biserică, să ne rugăm şi noi, să aprindem o lumânare, poate va fi bine. Aşa am făcut, mai ales că biserica adăpostea şi o icoană ortodoxă, adusă de demult, din Grecia. Cu Maica Domnului şi cu Iisus. Ne-am rugat acolo să ne dea Dumnezeu spor în muncă. A doua zi, ce credeţi? Zidul restaurat de noi era intact. „Mare e puterea lui Dumnezeu”, i-am zis sârbului. „Dios es grande”, mi-a răspuns el. Ne-am terminat treaba cu bine, iar patronul nu a observat întârzierea noastră. Ce ziceţi de asta? îi întrebă domnul Virgil, cu ochii strălucind de emoţie. Noi am crezut că a fost o minune.

- Posibil, tată, zise Matei. Sau poate se infiltra apă în zid, eu ştiu... Şi a trebuit mai mult ciment... Pare incredibil, oricum.

- Eu chiar cred că a fost o minune, comentă Silvia. Adică o chemare a lui Dumnezeu, un semn. Cred că e diferit să renovezi o casă, o clădire, decât o biserică sau o parte din aceasta.

- Da, au fost mai multe semne pentru mine în Spania, şi nu numai, adeveri domnul Virgil. Numai că eu nu le-am băgat de seamă până la accident. N-am avut ochi decât să strâng bani şi să-i trimit în ţară. Tare am mai fost ... orb. Aveţi grijă şi voi, copii! Nu treceţi nepăsători pe lângă semne. Desigur, nu orice ni se năzare e „semn” de la Dumnezeu. Dar sunt multe atenţionări ca să ne întoarcem la credinţă... Voi poate nu le-aţi observat.

Silvia şi Matei se priviră şi se gândiră, în primul rând, la mesajele Prietenului. Nu erau şi ele semne? Dar nu îi povestiră nimic despre aceasta tatălui lui Matei.

- Mamă, tată, noi ieşim un pic şi pe-afară. E o zi superbă, nu putem sta numai în casă. O s-o mai vedeţi pe Silvia şi altă dată, le promise Matei.

- Mulţumim de o aşa vizită plăcută, încheie domnul Virgil, surâzând. M-a întinerit cu câţiva ani. Salutări părinţilor tăi, Silvia! Cred că sunt nişte oameni tare cumsecade!

 


 

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Retour à l'accueil

Partager cet article

Repost0
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :

Commenter cet article