Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XIII

pt romanCapitolul  XIII


 



Virgil Topaz, tatăl lui Matei, era parcă altă persoană, de când se întorsese acasă. Înainte, toţi vecinii îl ştiau de om „cu chef”: de vorbă, de băutură, de şah, de table, de treabă... El fusese sufletul scării: chiar şi şef de scară. Gospodar, contribuise la zugrăvirea scării, la consolidarea şi renovarea întregului bloc, la transformarea spaţiilor verzi ale blocului lor în grădiniţe cu gazon şi tufişuri ornamentale. Mobilizase pe vecini şi la întreţinerea curăţeniei în zona lor. Cât fusese el şef de scară nu apăruseră certuri pe locuri de parcare sau... acte de devastare a liftului, a cutiilor poştale... După ce plecase în Spania, lucrurile se mai stricaseră. Nu de tot, dar i se simţea lipsa.

Vestea întoarcerii lui cu cele două degete tăiate şi cusute fu ca o grindină peste o vie coaptă, în inimile oamenilor. Tocmai el... L-a bătut Dumnezeu... De ce oare?

Domnul Virgil stătea mai mereu închis în dormitorul lui Onu, citind câte ceva sau privind pe geam. El însuşi se gândea foarte mult la rostul acestei nefericiri. „Cu ce-am greşit? Că am muncit printre străini? Dar am fost un om cinstit...”

Când Matei se întoarse din oraş, după discuţia cu Marcel şi întâlnirea cu Silvia, tatăl său îl aştepta spre o discuţie „ca între bărbaţi”.

- Matei, tatăl tău vrea să ne spună ceva. Şi ţie, ca unui tânăr, ce a crescut, şi mie... Poate chiar şi lui Onu... Sper să nu ai altă treabă acum, îi zise mama.

- Nu, mamă, îi răspunse acesta. Bănuia că tatăl vrea să-i încurajeze, să se arate optimist, pe când sufletul lui era rănit. Aşa încercase şi Silvia. Să mascheze compătimirea şi să pară veselă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Tatăl îi aştepta, cu bandajul de la mână desfăcut. Cele două degete erau vineţii, inerte. El le mângâia, încet. Matei păli când le văzu. Vru să plece în camera lui.

- Vino, fiule. Nu te speria. Vino şi tu, Marie, le zise el, liniştit.

- Tati, ce ai la mână? O bubă? întrebă Onu, care intrase cu o jucărie în mână.

- Da, o bubă care o să se vindece, îi răspunse tatăl. Joacă-te, Onuţule, şi fii cuminte.

După ce mama şi fiul cel mare se aşezară pe canapea, tatăl le ţinu un discurs cu totul neaşteptat:

- Dragii mei, ştiţi că sunt un om muncitor, puternic, care nu se lasă învins cu una, cu două. Mici accidente de muncă am mai avut eu (şi le arătă două cicatrici, pe mâna stângă). Au venit şi au trecut. Acum, însă, e altfel. Voi ştiţi că eu nu m-am omorât cu biserica, cu credinţa, cu rugăciunea... Mama m-a învăţat rugăciuni, când eram mic, dar crescând eu mi-am văzut de treaba mea, cum s-ar zice...

Nici măcar când m-am depărtat de voi, plecând în Spania, nu m-am gândit la Dumnezeu prea mult. Îmi era dor de voi şi, rareori, Îl rugam să vă ocrotească. Pe mine consideram că mă pot ocroti şi singur. Ce legătură au toate astea cu ce s-a întâmplat?! M-am gândit mult, şi la spital, în Spania, şi aici, în ţară. De ce mi s-a întâmplat tocmai mie un asemenea accident? De ce? Întâi, am crezut că Dumnezeu e crud, nedrept... Apoi, m-am mai gândit, pentru că nu îmi găseam liniştea. Voiam să fiu liniştit pentru voi, ca să găsim o soluţie, să fim iarăşi fericiţi împreună...

Maria, îţi mulţumesc pentru cartea de rugăciuni pe care mi-ai cumpărat-o... Ea mi-a deschis ochii... Am găsit acolo un Acatist tulburător. Nu ştiu ce înseamnă „acatist”. Bănuiesc că e tot o rugăciune... Se cheamă „Acatistul Sfintei Cruci”. Am înţeles că şi Iisus Hristos a avut Crucea Lui, cea mai grea, şi că fiecare dintre noi avem o cruce în viaţă, dar El ne ajută să o purtăm. Nu înţeleg eu prea bine cum ne ajută... Cert e că am înţeles ceva: mi-am pierdut, deocamdată, degetele, pentru că nu le-am folosit decât la muncă şi prea puţin, aproape deloc, la rugăciune, la închinat. Nici măcar când treceam pe lângă o biserică nu-mi făceam cruce. Voi ştiţi...

Vă spun toate astea pentru că eu aş vrea să mă întorc spre Dumnezeu. Încet, încet, vreau să-L cunosc, să-L înţeleg. Acum toate mi se par neclare, fără legătură. Să nu vă mire schimbarea mea. Să nu credeţi că a înnebunit tata. Din contră, simt că e singura mea cale de a nu înnebuni, de a nu muri de tristeţe... Încă ceva. O să mă străduiesc din răsputeri să nu îmi plâng de milă şi să nu rămân invalid. Voi găsi eu o cale să muncesc... fie şi cu stânga. Iar degetele astea amorţite vor prinde încet, încet, viaţă. O să vedeţi. Vă îndemn şi pe voi să meditaţi la ceea ce ni se întâmplă acum, când sunteţi bine, sănătoşi; nu aşteptaţi momentul vreunei încercări...!

- Vrei să spui că, într-adevăr, nu eşti dărâmat de accident? Că nu te prefaci? îndrăzni Matei, cu mirare.

- Când puneam faianţă, când lipeam piesele, unele lângă altele, mă gândeam mereu la acelaşi lucru. Că unesc piesele unui puzzle şi că, la sfârşit, va ieşi ceva minunat. Mai ales când bucăţile de faianţă aveau şi vreun model, care se combina, se îmbina. La sfârşit, îmi admiram opera. Gândeam că aşa trebuie să fie şi viaţa: alcătuită din întâmplări, piese de puzzle care se combină şi alcătuiesc un întreg... Nu pot să renunţ la această idee din cauza unui accident. Nu pot să cred că există piese nepotrivite, greşite. Trebuie să aibă totul un rost. Părinţii mei aşa mi-au spus, de mic: „Toate au rostul lor.” Uneori, acest rost ne depăşeşte. Sau nu-l pricepem, pe moment.

- Tată, tu eşti un adevărat filosof... Nici n-am bănuit, îl admiră Matei. Te cred acum pe cuvânt. Eu bănuiam că eşti profund deprimat. Şi că nu-ţi vei reveni. Iartă-mă, tată, am fost aşa slab...

- Fiule, eşti tânăr. De aceea îţi repet: nu aştepta nenorocirile ca să te gândeşti la sensul vieţii, la rostul fiecărei zile, al fiecărei persoane din viaţa ta. Mi-a zis mama ta că ai acum o prietenă, o fată frumoasă de la liceu... Nu te jena să mi-o prezinţi. Aş fi încântat. O dată, când vei vrea tu, sau când va vrea şi ea. Maria, deci nu te mira dacă o să te rog să pui în sufragerie o icoană cu candelă şi să o ţii mereu aprinsă, dacă se poate. Aşa voi şti că există mereu o speranţă pentru casa noastră. Şi te mai rog să vorbeşti cu părintele nostru, cel care vine cu Crăciunul, să ne sfinţească casa. Parcă se cheamă feştanie sau sfeştanie... Întreabă şi tu vecinele, ce ne trebuie pentru aşa ceva. Poate că ele au şi numărul de telefon al părintelui...

Matei, iar te văd întristat. Ştiu că ţi-e foarte greu să renunţi la Internet, la mobil. M-am gândit la ceva. Mi-ai spus că, la mare, ai câştigat un mobil scump. Păstrează-l şi ia-ţi o cartelă la el, ca să poţi vorbi, măcar strictul necesar. O să renunţi, astfel, numai la vechiul mobil şi la abonament. Despre Internet, o să mai vedem, în funcţie de soluţiile pe care le vom mai găsi. Oricum, eu sunt hotărât ca tu să urmezi o facultate. Care vei vrea. Cu orice sacrificii din partea noastră... Maria, ce spui, draga mea? Te-am şocat?

- Dragule, eu mă bucur de puterea ta, de trezirea ta la viaţă. Mi-era frică să nu te închizi în tine. O să vorbesc cu vecinele şi cu părintele, pentru sfinţire. Dacă vrei, pot merge cu tine la slujbă, duminica. Iarăşi, dacă vrei, pot găti şi mâncare de post, miercurea şi vinerea. Ştii că eu am fost credincioasă, până la nuntă...

- Da, ştiu că din cauza mea ai renunţat la obiceiurile tale... Acum iartă-mă şi înţelege-mă, draga mea... O să mai vedem ce va fi şi cu slujbele, cu postul... Pe rând, treptat... Nu sunt pregătit de toate odată. Cred că nici băieţii noştri. Nu-i aşa, Matei?

- Sincer, tată, nu prea. Dar ştiu ce ar trebui să fac, ca bun creştin, doar facem Religie şi la liceu, şi în gimnaziu am făcut... Până acum nu prea am luat în serios aspectul ăsta. În schimb, o să ţi-o prezint pe Silvia, poate chiar mâine, dacă vrei. Mulţumesc pentru ideea cu mobilul. Îmi lipsea mult.

- Tati, dacă vrei, eu o să te învăţ „Înger, îngeraşul meu”, zise şi Onu, spre hazul tuturor. O ştiu de la grădiniţă.

- Bine fiule, Onuţule, îl alintă tatăl, înveselit. Să mă înveţi.

- Acum? întrebă copilul.

- Acum.

   


 

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Repost0
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :

Commenter cet article