In caderea uitarii

14 Juillet 2008, 13:55pm

Publié par Mirela

În căderea uitării

Te-am uitat, Măicuţă, ruga am uitat,

În greu întuneric noi ne-am scufundat.

Gândurile zburdă prefăcut, prin ceaţă,

Suntem în părere, nu-n veşnica viaţă.

Şi cârtim adesea, tot ne afundăm,

Uităm de Lumină şi nu te chemăm,

Ne ridicăm fruntea prea puţin spre cer

Şi ne este frică, ne-am pierdut în ieri.

Dar şi-aici, şi-acuma te putem ruga,

Către Domnul nostru putem înălţa

Rugăciuni de seară, rugăciuni de zi,

Îngerul ne poate şi acum păzi.

Fie-ţi milă, Maică, de cei rătăciţi,

De fluturii nopţii, în zadar orbiţi,

Care cad adesea şi-s de tălpi călcaţi,

Chiar de-am uitat, Maică, să nu fim uitaţi.

Maica ne aude, ne zâmbeşte iar,

Bucuria rugii ea ne-o dă în dar,

Lacrima tristeţii curge-n pocăinţă,

Prefăcută-n taină, pentru umilinţă.

Iartă-ne, Măicuţă, că ne-am depărtat

De Lumina lumii, Fiul de-Împărat,

De Fiul tău, Maică, de iubirea ta,

Ştim că-n bunătate tu ne poţi ierta.

Strecoară-se lumina în groapa ce-am căzut...

A mea, doar, este vina. O, Doamne, ce-am făcut?

Mi-am irosit minutul; sunt mort fără miros

Sau viu fără de viaţă... Şi doar privesc în jos...

Icoana ta, Fecioară, mi-aduce remuşcări.

Mă urc pe rugăciune, pe trepte dulci de scări,

Şi-ajung chiar sus, la tine, ca să mă ocroteşti;

Şi pe mine, Măicuţă, te rog să mă primeşti.

Maica milostivirii e numele tău drag,

Ţi-l cânt cu fluieraşul străvechi, din lemn de fag

Ce-l am de la bunicul, pentru vreo clipă grea,

Când inima prea tare, prea mult mă va durea.

De-abia suspin, în groapa ce singur am săpat,

Sunt feştila aceea, c-un fir de fumegat,

Pe care zis-a Domnul că n-o va stinge-n veac...

Sunt prea sărac, Măicuţă, în rugă prea sărac.

Prin găuri nu-i nimica; sufletul meu e gol,

Golit prin răutate, trecut şi prin pârjol.

Şi doar tu, Maică Sfântă, mai poţi să îndrăzneşti

Să îmi ceri mântuirea din înălţimi cereşti.

M-a acoperit nimicul,

Frigul

Îmi chinuie sufletul.

Tic-ul, tac-ul,

Tac-ul, tic-ul...

Unde-i drumul?

Focul, frigul...

Doamne, pentru-a Ta Măicuţă,

Coboară o funie în groapă,

Pe care să ne agăţăm mai mulţi.

Chiar de-ar fi cât o aţă,

Cât un fir de amintire,

Cât o clipă de iubire,

Nu se va rupe.

Nu ştiu cum, dar nu se va rupe.

Poate doar se va lungi un pic.

Curg clipele uitării, negru şuvoi sau fum,

Suntem trişti oameni, feţe întoarse dinspre drum.

Sunt mii de intersecţii pe care le-am greşit.

Cărarea cea mai dreaptă mereu am ocolit.

Curg clipele uitării...

Mici semne stau pe-alături de drumul cel pieziş,

Stă Domnul şi ne cheamă tăcut, din ascunziş.

Inima Îl aude şi bate mai grăbit,

Ar vrea să Îi deschidă... deşi n-a îndrăznit.

Mici semne stau pe-alături...

Atunci Măicuţa Sfântă îngenunche discret,

Cu mâna ei întinsă, cu graiul de poet,

Îşi roagă Fiul, dulce, să ne mai lase timp,

Căci, poate, ne-om întoarce din nou spre Răsărit.

Atunci Măicuţa Sfântă...

Din lacrimi ne rodeşte vlăstar îndreptător,

Nu-s lacrimile noastre... ci plânge-ncetişor

Icoana Preacuratei, cu lacrimi argintii,

În care străluceşte durerea inimii.

Nu toţi văd aste lacrimi, puţini le înţeleg;

Şi mai puţini, pe urmă, binele îl aleg.

Dar şi un singur suflet din rău de s-ar schimba,

Tot plânge Maica Sfântă, Fecioara Maria.

Se-aude al meu strigăt? Ecou îndepărtat

Al dorurilor mele, cele fără păcat?

Şi cine îl aude şi se coboară-n hău?

Cine-mi întinde mâna? - Fiul lui Dumnezeu.

O Maică Îl îndeamnă: - Coboară, Fiul meu,

În hăuri mari, de inimi, salvează-le mereu!

Întotdeauna gata pe Domnul a-L ruga

Pentru toţi cei din lume, Fecioara, Maica mea.

Îţi mulţumim, Măicuţă, că ne consideri fii,

Că ne îmbraci cu milă şi cu rugăciuni - mii,

Că nu ne laşi în groapă, în greu şi în păcat,

Privindu-te-n icoană, deja ne-am uşurat!

Drum şui

Al nimănui...

Vreau să mă descui.

Păienjeniş,

Gând prea pieziş,

Vreau la luminiş.

Chem: ajutor,

Vreau ca să zbor,

Cu suflet uşor.

Maică, mă ajută,

Mâna-ţi nevăzută

Mângâie, nu uită.

Maica mă aude,

La rugă răspunde,

Mila nu-mi ascunde.

Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Commenter cet article