Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Destainuire de-o viaţa - Slavit sa fie Domnul!

Destăinuire de-o viață - Slăvit să fie Domnul!



 
- Am 92 ani. Cum trăiesc? aşa îşi începe mărturisirea un bătrân pe jumătate invalid, adus de spate, într-o cameră plină ochi cu icoane, majoritatea ale Maicii Domnului cu Pruncul Iisus.

- Sunt grav bolnav. Mai bine-zis, am fost, de patruzeci de ani trebuia să fiu mort, după cum spuneau medicii, la câte boli grave aveam depistate. Doi ani am stat paralizat în spital, pe când aveam 50 de ani, ajutat de perfuzii... Slăvit să fie Domnul! Pentru mine, acel timp a fost cel mai folositor din viaţă. Păi, fraţilor, eu am crescut fără credinţă în Dumnezeu. Nimic, nimicuţa. Ateu, fără remuşcări, fără atenţionări din partea conştiinţei.

    
Şi cum stăteam eu aşa pe patul de spital, nemişcat, umilit, ajutat de infirmiere - nici la toaletă nu mă puteam duce... - mintea mea era singura pe care Dumnezeu nu mi-o luase, nu damblagisem. Restul organismului, la pământ. În primul rând, coloana vertebrală. Apoi, stomacul..., şi celelalte. Deci, vă zic, cum stăteam eu aşa în pat, mi-au trecut prin minte toate, ca înaintea morţii: şi locurile pe unde am umblat, şi marea... Tii, ce dor mi-era de mare! Dar ce să vă mai spun... Doctorii veneau la patul meu şi dădeau din cap cu neîncredere. „Nu mai are mult", citeam eu gândurile lor.

    
M-au operat, dar tot la pat stăteam. Ai mei m-au internat într-un sanatoriu, cu vedere la mare... Tot la pat, tot cu ajutorul permanent al altora. Şi mi-a venit aşa o deznădejde... de moarte. Ce s-a ales din viaţa mea? Ce rost mai au toate? Aveam şi dureri, dureri groaznice. Doi ani au fost astea... şi zăcutul, şi durerile. Dar după un timp, mi-a venit în gând, aşa, ca de la sine, Dumnezeu. „De ce, Doamne? Cu ce Ţi-am greşit, Doamne?" Şi, încet, cum treceau zilele, se adâncea şi dialogul meu cu Dumnezeu. Primeam răspunsuri şi-mi vedeam toate păcatele. Conştiinţa mea dezmorţită mi le arăta. „Vai, am uitat pe Domnul, cu totul L-am uitat!" Nu ştiam nici să mă rog. Poate în copilărie, mă învăţase cineva, ceva? am început, din rărunchi, să spun: „Ridică-mă, Doamne, din patul meu, ca să slăvesc Sfânt numele Tău! Şi vorba mea, aşa să fie tot restul vieţii mele: Slăvit să fie Domnul!"

    
Şi m-am rugat aşa, multe zile, luni. Şi începeam să mă liniştesc în sufletul meu, să mă obişnuiesc cu durerea, cu nemişcarea, cu amorţeala..., cu mirosul de spital. Am uitat să vă spun, nici să vorbesc nu puteam, numai cu gândul...

    
Şi, încet, au venit minunile. Am început să mă mişc, treptat, apoi să vorbesc. Am reuşit după doi ani să mă pot descurca singur, deşi am rămas încovoiat de mijloc, cum mă vedeţi şi acum (bătrânul, când stă drept, are spatele în unghi de 90 de grade faţă de trunchi)! Dar câtă linişte, câtă fericire am câştigat! Cum am putut vorbi, m-am spovedit din copilărie. Mulţi dintre medicii şi asistentele, infirmierele care m-au îngrijit au venit la credinţă, pentru că toţi erau convinşi că voi muri. Am avut boli grave, nu jucărie.

    
Cum am ieşit de acolo, n-am mai putut fi acelaşi. Vă mărturisesc şi mărturisesc în continuu: „Cum trăiesc eu azi? Slăvit să fie Domnul!" Şi vă spun: Daţi slavă lui Dumnezeu pentru toate, şi în bucurie, şi în necaz, spovediţi-vă de toate păcatele şi cereţi ajutorul Sfinţilor, mai ales pe cel al Maicii Domnului - Măicuţa Domnului, toiagul bătrâneţilor mele, marea mijlocitoare a creştinilor!

    
Slăvit să fie Domnul! Cum trăiesc?

    
(prezentare cu maxim de fidelitate posibilă a mărturisirii unui bătrân mirean, care mai avea o singură dorinţă, înainte de moarte: să se călugărească şi să se roage în liniştea de taină a unei mânăstiri, cu tot sufletul. Dorinţa i s-a împlinit...)



    

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Repost0
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :

Commenter cet article